Mândru că-s român

Contrastând puternic cu faptele reprobabile ale conaţionalilor ce sălăşluiesc pe străine făgaşe denigrând imaginea, şi-aşa înceţoşată, a României, Tanţa Ştefănescu este exemplul clar că România a crescut şi educat oameni demni de toată consideraţia. Cu o experienţă vastă în servicii medico-sanitare, Tanţa Ştefănescu a dat dovadă de sârguinţă şi seriozitate în cele desfăşurate, propulsându-se spre cele mai înalte culmi ale carierei.

Tanţa activează ca infirmieră şefă la Hamilton House în Buckingham, Anglia şi a fost nominalizată, alături de colega sa, la ROCK (Recognition of Care and Kindness) Award, la propunerea fiicei unui rezident care s-a bucurat de atenţia sus-numitei. “Amândouă sunt dedicate, conştiincioase şi devotate, dând dovadă de prietenie şi compasiune persoanelor aflate în grija lor! Sheryl şi Tanţa sunt două persoane ce fac cinste profesiei…”

P.S. E mătuşa mea

Groapa cu căcat

 

Stau ascuns în gânduri pierdute

Le repet, mestec, le gust, le scuip,

Privesc, mă mir, zâmbesc, în transă,

Gânduri pierdute, ultimi redute.

Sunt fericit cu eul  timid şi-l mint

Şi-i spun ce vrea să audă, zămbind,

Zâmbeşte-napoi  mulţumit,

Zâmbesc iar, tâmp şi-apoi plâng.

Smulg fire de gânduri din părul simţirii

Şi îndrăcit refuz că-s potent,

Sparg ziduri cu mintea, durere a firii,

Moloz de eşec mă acoper-absent.

Şi-o mână ascunsă mă trage cu gândul

Şi cad în picioare, de milă mă scutur,

Împrăştii putoarea si-al nepăsării fum,

Pun crucea pe umăr şi-mi văd de drum.

Lucian B. – I’ve got the world on a string… cover

Şi uite aşa m-am decis să fac un cover şi l-am sunat pe Gabi Pecheanu să mă ajute cum poate el mai bine. Piesa aleasă nu a fost premeditată şi în consecinţă a ieşit ce a ieşit. Înregistrarea a durat vreo 15 minute după care treaba mai laborioasă a fost atribuită spre executare domnului Pecheanu. Se poate observa că vocea sună mai crud, ca să zic aşa, în comparaţie cu celelalte melodii cu care puţinii mei ascultători s-au obişnuit şi asta pentru că s-a “tras” doar o singură voce făra a fi îmbrobodită cu prea multe efecte, ca să sune cât mai real şi pe genul abordat! Audiţie plăcută şi dacă se consideră vreun sfat de genul “Ar trebui să te limitezi la munca de zi cu zi”, nu ezitaţi să scrieţi.

Om cu mintea odihnită!

Fiind o persoană total dezinteresată de ştirile de la TV sau de prin ziare, m-am decis să acord o mai mare importanţă la ceea ce se întâmplă în Anglia (pentru că nu cred în existenţa unui Regat Unit), spre a avea cât mai multe informaţii pentru o posibilă antiteză sau analogie cu ce se întâmplă în România, fără a exemplifica lucruri ce se petrec în a noastră ţară, asumând o potenţială cunoaştere a acestor detalii de către cititori.

O să insist, în special, pe partea negativă a lucrurilor fără a exacerba! Doar atât cât să demonstrez că nu există societate perfectă şi că afară oamenii sunt la fel, singura diferenţă notabilă fiind bunăstarea câştigată în trecut prin politici de expansiune… dar asta este o altă poveste.

Nu demult, am postat pe Facebook câteva rânduri ce exprimau nivelul inferior al englezilor privitor la cunoştinţele de ordin general în ale matematicii. Şi dacă asta nu era de ajuns, prin 2008 s-a făcut un recensământ pentru a cunoaşte numărul de analfabeţi/ignoranţi de pe teritoriul Angliei, ce a rezultat suma de opt milioane de dezinteresaţi. Deci, dacă vă întrebaţi unde s-a răsturnat carul cu proşti vă puteţi face o idee, deşi cred că, carele cu proşti s-au distribuit în mod egal pe bila de pământ. În cazul de faţă sistemul de învăţământ poate fi învinuit doar în parte pentru blândeţea afişată, elevii dezinteresaţi purtând vina cea mai mare şi părinţii acestora lipsiţi de orice imbold ce ar putea propulsa sau induce un interes către ceva constructiv. M-am săturat să tot aud cum unii îşi lasă progeniturile de capu’ lor sub motivaţia că îşi dezvoltă personalitatea. Ce să spun!? În ziua de azi plozii se nasc toţi cu  firi de artişti. Partea cea mai bună este că, nu demult, s-a promulgat un regulament care să le ofere mai multe drepturi profesorilor, când în trecut erau călcaţi în picioare de răzgâiaţii în proces de dezvoltare a personalităţii.

Impresionat am fost de o bătrânică ce şi-a corijat nepoţelul silindu-l să repete forma corectă a unui verb în contextul dat, ce este considerat corect folosit în varianta greşită din cauza uzului abuziv în dialoguri. Acest lucru mă trimite cu gândul la zicala „Dacă n-ai un bătrân, să-ţi cumperi”… fără continuarea golănească”… şi dacă ai, fute-l”. Păi, la ce educaţie te poţi aştepta să-ţi ofere părinţii când ei aveau vârsta de 16 ani când ai fost conceput?… caz foarte des regăsit în Anglia, unde o proaspătă bunică abia ce a schimbat prefixul în trei !

Scafandru

Schefi arăta un spirit organizatoric, enervant uneori, de fiecare dată când se ivea o ocazie şi dacă ocaziile conteneau să mai apară, forţa destinul şi propunea un subiect ce cu uşurinţă dezlega o mică aventură pe malurile Siretului, ale Dunării, pe la Castrul roman de la Tirighina şi chiar în faţa blocului. Un individ de doi metri, fără creastă,cu o mustăcioară de puf specifică vârstei, tras printr-un inel precum stuful de pe malurile Cătuşei, Ciprian era tipul pe care or îl iubeai sau îl displăceai vehement. Poate că asta era ceea ce îl făcea plăcut.

El conducea trupa formată din  patru persoane, târându-şi mergători ce indicau un 45 ros de zimţi nefinisaţi ai pânzei de beton ce se scurgea uşor, la Vale. Purta mândru pe umăr trei tronsoane de bambus şi un rucsac plin cu de toate, necesare pentru un pescuit de primă clasă, în timp ce fredona un cântec ştiut numai de el: „De dimineaţă pănă-n zori, pescarul amator/ Îşi bagă degetu’ în cur şi scoate-un viermişor…” În urma lui ceilalţi încercau să facă un inventar, din mers, al cârligelor de pe linie, plumbi sau în caz de urgenţă, niţel relon. Belindu-şi ochii prin sacoşele încărcate cu mai nimic, concluzionară într-un simţăt: „Lasă că are Schefi!”Ajunşi în liziera deasă, de salcâmi, se apucară de cules râme, folosind o cazma împrumutată de la nimeni altul decât Scafandru’.

Dimineaţa abunda de prospeţime iar soarele întârzia să mai apară, când, într-un sprint fără răsuflare se căţărară, de teama câinilor, pe conductele de apă ce se întindeau paralel cu banda transportoare de minereuri. Trecuseră de primul filtru şi cel mai uşor. Dincolo de „ţevi” era tărâmul nimănui, păzit de acel „Cerber” poreclit Flocea, ce dădea tonul fiecărui atac asupra fiecărui vizitator nepoftit. Urmau o sută de metri de tensiune până la malul bălţii ce părea că îi cheamă, precum sirenele perdiţiei pe marinarii abstinenţi din conjunctură. După ce aruncară câteva priviri iscoditoare, văzând că nu era nicio urmă de Flocea, o luară la fugă spre mica cabană construită cu o zi în urmă sub instrucţiunile precise ale lui Schefi, plănuind ca, ajunşi acolo, să izgonească potăile spurcate conduse de Flocea, cu beţele din dotare. Pamântul era acoperit cu buruieni cât ei de înalte iar pe alocuri se mai întrezăreau câte o cărămidă, sârme, pungi, cutii de conserve, sticle şi chiar părţi componente ale unor păpuşi. Nu se întâmplă nimic. Flocea era pe celălalt mal afundat în pădure, de unde îşi făcuse prezenţa cu un lătrat sec. Se pare că norocul le surâdea!

Exhaustiv – partea a doua

Toată lumea face artă iar tot ce cândva era urât şi lipsit de orice estetică, astăzi este abstract, revoluţionar, futuristic şi poartă numele de artă. Acum, tablourile se pictează cu materie fecală sau cu chiş-chiş direct de pe ţeavă, proaspăt-călduţ ca să aibă priză pe pânză sau orice alt material care, în trecut, suporta doar vopseluri şi alte uleiuri. Dacă îmi amintesc bine şi prietenul meu din copilărie poreclit Caşuba, a scris cu căcat pe peretele unei centrale termice „Sugi p..a Nebunu” şi nimeni nu l-a strigat Picasso, deşi ura lui pentru „Nebunu” a fost foarte bine proiectată. Mă mir cum de n-a venit nimeni, a doua zi, să cumpere centrala ca obiect de artă contemporană.

Şi nu se rezumă la pictură, numai! Acum, toţi sunt actori sau cântăcioşi sau amândouă la un loc, regizori, scriitori ş.a.m.d., având ca activitate extracurriculară lenea sau incapacitatea de a produce ceva de valoare. Sunt care au talent dar nu au suport şi materiale pentru a susţine şi dezvolta cele ştiute, iar unii au din plin dar n-au nimic!

Adolescenţii din vremurile prezente nu vor să-şi îndrepte privirile spre o calificare într-un anumit domeniu pentru că toţi se cred artişti, numai pentru simplul fapt că au reuşit să compună un pluguşor, o redare perfectă a melodiei „O vioară mică” sau au desenat un şotron perfect în curtea şcolii. Nimeni nu spune să nu îţi urmezi visul dar când n-ai de unde, cine să-ţi ajute? Este exact ca şi machiajul aplicat unei femei căreia îi lipseşte orice urmă de atractivitate pe care foarte greu o poţi face să arate decent, măcar. Şi se acceptă doar dacă se păstrează la nivel de amator, de ocupaţie a timpului liber.

Pentru că totul este artă şi nimic inestetic şi mulţi gândesc în acest sens, există foarte multe cazuri în care antitalentul a triumfat, susţinut de adepţii necunoscători dar consumatori ai acestui curent. Totul se reduce la consumatori pentru că ei sunt cei ce plătesc pentru rahaturile oferite şi nu se poate face nimic pentru ca ei reprezintă majoritatea şi pentru că se merge pe sistem democratic, ei sunt cei care au dreptate.(?)

Balta verde

Balta respira un aer înecăcios ce plutea ca o pătură albă de nea, acoperind malurile deloc abrupte, într-o dimineaţă răcoroasă, la început de vară! Membrii Corului de Amfibieni îşi savurau pauza binemeritată iar fundalul amorţit era melodios colorat de un „cri-cri” târziu, acompaniat de vâlvătăi de apă împroşcată de câte un cărăşel prea vioi! Răzleţ dispuşi, pescarii îşi pregăteau undiţele iar din oră în oră mai apărea câte unu, căutând un ochi liber pe malurile mâloase. În jur, natura reuşise să acopere cu buruieni, în mare parte, pământul îmbogăţit cu resturi netrebuincioase de pe la casele oamenilor, făcând uitată, parcă, ceea ce în trecutul apropiat fusese „groapa de gunoi” a oraşului. Neclintite şi veşnic în doliu, cu pletele răvăşite de un vânt blând şi răcoros, sălciile se oglindeau în clarul verzui şi mizerabil al bălţii.

Aflat în cel mai imposibil ungher al bălţii, departe de gălăgia junilor amatori, cu un chiştoc prins între buzele-i uscate, o sticlă de rachiu, patru undiţi odihnite de-a latu’ bălţii şi-o şapcă roasă trasă pe cap la întâmplare, era „Spaima peştilor şi ciuda amatorilor”! Mai mult ca o umbră decât ceva fizic, şedea pe un scaun ros, de lemn, pufăind tacticos în aşteptarea unei ţăcănituri; dans provocator al plutei, uneori alert şi de fiecare dată captivant, stârnind ondulaţii la suprafaţa apei ce spălau ochii unui broscoi, beliţi şi plini de curiozitate, fascinaţi de culoare şi formă, gata de atac. Obişnuia să aştepte! Nu se grăbea să tragă. Îşi ridica undiţa făra prea mult zgomot, o scutura de apă şi când pluta îi spunea că e momentul, dintr-o simplă smucitură, provocată de o lascivă şi in acelaşi timp fermă mişcare a încheieturii mâinii, scotea la iveală un joc de oglinzi în care răsăritul soarelui îşi picta portretul formând un curcubeu ce se stingea uşor în palma-i muncită de timp. Momentul care atrăgea cele mai multe priviri era la ridicarea juvelnicului încăpător, foarte bine înrădăcinat în apă, încăpăţânat de greutatea pradei mişcătoare.

Când se făcea de ora zece sculele-i erau deja strânse şi curăţate, gata de uz pentu data viitoare şi asta când unii abia se pregăteau să-şi înmoaie relonul spiralat în apa verde şi plină de alge. Nimeni nu ştia cine este! Uneori mai scăpa câte un salut sau spurca vremea pe un ton mai ridicat, fără să realizeze că gândurile i-au prins glas. Apoi, dispărea trecând pe sub podul de benzi transportoare de cocs sau cărbuni ce hrăneau flămândele furnale ale combinatului siderurgic.

O salcie aplecată, domneşte peste lac

Plângănd încearcă, parcă, să cadă la pământ.

Dar soarta-i nemiloasă cu ghiarele de fier

Agaţă dur, flămândă şi o ridică-n cer.

Şi stă în locu-i veşnic, secată, într-un plâns

Gheboasă-n a sa formă, de vremuri ce-au apus.