- Vă mulţumesc pentru omniprezenţă! În special dumitale, domnule Mitru! spuse Marva plină de ironie, trăgând un ghiont auditiv celui ce stătea dus în lumea viselor.
- Cu iertare, doamnă! A fost noaptea scurtă şi mâncare din plin. Stomagu-mi lucrează, încă…
După un scurt moment de linişte în care Marva se reinstală în capul grajdului, reîncepu:
- Cu toţii ştim că această lună este nefastă pentru cei din neamul nostru. Sunt trei ani trecuţi de când Fornel a fost sacrificat şi mi-e greu să cred că şansa nu ne va părăsi. De două zile a început să se aşterne groaza şi să nu-mi spuneţi că n-aţi auzit şi voi. Peste drum şi la trei case mai încolo au căzut doi dintre confraţii noştri şi n-o să se oprească aici!
Din fundul grajdului se auzi o voce tacticoasă şi plictisită în acelaşi timp:
- Şi ce propuneţi să facem? Nu ne stă în putere să facem ceva… şi în plus aici avem un loc cald şi câteva mese în zi fără să facem prea multe. Oare nu e de la sine înţeles că trebuie să plătim, cumva? Ăsta e blestemul neamului.
- Era de aşteptat aşa ceva din partea ta. Şi ştii ce, Cobe? Chiar n-am nevoie de suportul tău. Ba chiar mă bucur că exişti şi eşti aşa cum eşti pentru că cei ca tine îmi arată ce nu trebuie să fiu şi ce trebuie să fac ca să nu fiu aşa… chiar nu te-ai săturat să stai ca porcu, să bagi pe o parte şi să scoţi pe alta, trândăvind cât e ziua de lungă?
- Ba, pardon că asta sunt. Sunt porc de când m-a fătat scroafa de mama! spuse, puţin amuzat Cobe, frecându-şi şuncile răpănoase de pilonul de lemn ce susţinea gardul de plasă.
Parcă, deranjat de răspunsul lui Cobe, Pardin se ridică şi după ce făcu câţiva paşi, îngândurat, vociferă:
- Nu vreau să fiu de acord cu cele spuse de Cobe, însă ce e de făcut, doamna Marva? M-am săturat să îndur batjocura găinilor din curte şi în special a javrei de Modor, mânca-l-ar puricii sau oamenii, că am auzit eu de la nişte gâşte sălbatice că în alte tărâmuri şi câinii sunt mâncaţi. Nu mai suport!Am coşmaruri în fiecare noapte.
- Linişteste-te, că la cum arată Cobe sigur el e următorul la cuţit! spuse Marva pufăind cu râtu-i sfidător. „Planul este să evadăm. Deja m-am ocupat de asta şi am ros din gardul ce ne separă şi de acolo va fi uşor pentru că vecinii nu au grădina îngrădită, după care o luâm prin pârloagă şi apoi pe drumul spre pădure. Drumul îl ştiu pe de rost de când am fost cumpărată de la nişte oameni din satul de dincolo de pădure.” Ca într-un sincron gemenele Caţana şi Idiora, cuvântară după ce stătură cuminţele lângă teacă, molfăind nişte resturi de hlujani uscaţi:
- Şi noi? Putem merge şi noi?
- Merge cine vrea însă, vă spun în avans, n-o să fie uşor. Drumul e lung şi cu primejdii. Vulpea de am ajutat-o noi să intre la găini, săptămâna trecută, spunea că în pădure numai ea a rămas iar lupii au fost de mulţi stârpiţi de vânători.
- Noi mergem! cântară, parcă, cele două gemene, uitându-se ca două proaste îndrăgostite la îngânduratul Perdin.
- Merg şi eu! spuse Perdin. „E timpul să facem ceva şi e cu atât mai bine dacă suntem mai mulţi.”
- Zis şi făcut! Purcedem diseară după ultima masă, când găinile se pun pe somn şi Modor leneveşte în aşteptarea nopţii ca să urle ca nebunu… spuse Marva şi îi trase o copită lui Mitru care, se pare, dormise pe tot parcursul şedinţei.
Dacă vreţi o continuare, lăsaţi un comentariu!
