Frigul îşi amplifica dârzenia pe măsură ce ziua îi facea loc nopţii. Coşurile caselor fumegau vesele dând o impresie de bunăstare. În curte, zgomotul lemnelor crăpate amuţise odată cu ultima tăietură de topor iar în casă flăcările lumânărilor dansau în ciuda nopţii, animate de foiala generală a familiei. În cuşcă, Modor lenevea în aşteptarea cinei ce consta într-o bucată de mămăligă îmuiată în tocăniţă de ceapă şi nişte osicioare rămase de la o puică fragedă de toamnă. După ce-şi împlini nevoile se tolăni puturos în cusca-i de lemn ce-l ţinea ferit de vântul blestemat. Vreo trei găini încă mai orbecăiau prin întuneric căutând loc pe pătul, lângă celelalte surate. Într-un sfârşit liniştea se aşeză greoaie peste sat. Doar o cărută mai hodorogea pe uliţă trasă de o iapă ce necheza uşor anunţându-şi mânzul de venirea târzie de la pădure.
Un sunet înfundat îl făcu pe Modor să-şi ciulească urechile. Nu mişca deloc şi părea că încearcă să-şi poarte ochii pe calea sunetului să vadă ce se întâmplă. Sunetul venea dinspre grajd. După un minut de tensiune se linişti punându-şi botul pe labe. „O fi vreo blestemată de cârâitoare, rătăcită” îşi spuse împăcat. În grajd, Marva reuşise să lărgească borta din gard şi îi îndemna pe ceilalţi să iasă rând pe rând făra să facă vreun zgomot. Cobe stătea tolănit în paie, cu ochii închişi prefăcându-se că doarme. Ultimul ieşit, înainte de Marva, fuse Mitru! Mai mult împins, forţat, neştiind măcar, ce şi cum:
- Ce se întâmplă? Unde mergem? spuse el buimac de somn şi în necunoştinţă de cauză. Nimeni nu-i răspunse, doar un îndemn pe muţeşte să o ia din loc.
Liniştea trona, încă, peste satul înfrigurat. Mitru, Marva, Perdin, Caţana şi Idiora erau deja în drum şi se îndreptau de zor spre pădurea de la marginea satului. După câteva momente liniştea fuse spartă de un guiţ şi grohăieli de disperare venite din grajdul, tocmai parăsit. Era Cobe, alarmându-l pe Modor despre fapta mişeilor. Modor începuse şi el să latre, zbuciumat, mai mai să rupă lanţul ce-l încorseta la fiecare smucitură. Străjerii celorlalte case întraseră şi ei în voia lui Modor creând un vacarm total. Toate orătăniile, caii, porcii vuiau de spaimă şi până şi mâţile crăcănate de frig mieunau a pustiu. Una câte una casele începură a se lumina!
- Futu-vă muma-n-cur de lighioane afurisite. Ce Doamne iartă-mă v-a apucat? spuse mai mult pentru el decât pentru animalele din curte, stăpânul casei. „Ce-ai păţit mă sălbaticule? Iar a venit prietena ta în vizită? Hai, fă-te slobod şi adu-mi blana-i împuţită s-o atârn în fundu’ grădinii să o vadă şi alţi pofticioşi de orătănii.”
Văzându-se liber de strânsoare Modor uită de poartă şi sări gardul fără să-l atingă, săpând pământul în urmă, alergând cu o poftă de răzbunare de neimaginat. Căutând prin curte, stăpânul casei observă dispariţia porcilor, mai puţin a rotofeiului de Cobe care rânjea satisfăcut, rumegând niscai lături lângă bălegarul proaspăt abandonat.
- Văleu!!! strigă îngrozit. „Hoţii, hoţii! Scoală femeie că ne-a furat porci!
În câteva minute, uliţa era împânzită de oameni cu făcliile aprinse, pornind în căutarea hoţilor şi a lighioanelor căzute victime. Modor era deja la marginea pădurii când se văzu încolţit de trei dihănii slăbănoage din acelaşi neam:
- Ce surpriză minunată! spuse cel mai zdravăn dintre ei. „Visam la o surpriză dar asta le întrece pe toate.”
- Nu pot spune acelaşi lucru! lătră clar enervat Modor.
- Încotro aşa… în grabă? Ţi-a venit şi ţie rândul să te izgonească aşa cum ne-a aruncat pe noi la groapa de gunoi de la marginea satului, doar pentru că tu erai mai gras şi mai pufos? … acum s-a făcut dreptate!
- Nu e ceea ce crezi, Morş. Şi oricum nu e vina mea pentru ceea ce s-a întâmplat… fă-mi cale liberă că mă grăbesc.
- Eu cred că trebuie să mai vorbim niţel. Ş-aşa prietenii tăi godăcei sunt demult dispăruţi. I-am văzut cu vulpea în pădure. Se grăbea să-i adăpostească într-una din vizuinile ei, de care nimeni nu ştie. Probabil le ronţăie şoricii unsuroşi, deja, mâncau-ar puricii şi râia s-o mănânce de hoţomancă.
- Încotro s-au îndreptat? Mârâi din nou Modor, arătându-şi colţii ascuţiţi.
- Mă tem că nu mai are importanţă, dragul nostru frăţior. Chiar de vrei, n-o să poţi intra în padure. spuse Morş înfingându-şi ghearle în pământul îngheţat, gata de atac.
Citind “Marea evadare” mi-a stat gândul numai la gospodăria bunicilor mei şi, totodată, mi s-a făcut poftă de “pomana porcului”… Aşteptam ospăţul ăla mai ceva decât pe Moş Crăciun, aşa de bun era!
).
Apreciez în mod deosebit apetenţa şi posibilităţile tale pentru a scrie în acest stil narativ aproape abandonat de majoritate şi, sincer îţi spun, sper să scrii cât mai des în felul acesta deoarece chiar te pricepi!
Trecând peste povestea în sine, găsesc o paralelă subtilă între personajele porcine şi celelalte “porcine” (apropos, ştii că porcul, dintre toate animalele, este cel mai apropiat ca structură omului?
Eu aştept şi partea a 3 a, succes!
Eram sigur că o să înţelegi. Plecasem de la ideea de revoluţie, unde cineva îşi doreşte o schimbare pe care alţii nu o înghit şi alţii care îşi doresc dar n-au curajul s-o înfăptuiască. Oricum n-are cum să fie o fabulă. E mai mult un experiment pentru că nu am multe cunoştinţe despre cum trebuie să fie structurat un dialog, semnele de punctuaţie ş.a.m.d. Asta nu mă opreşte să încerc.
Într-adevăr structura porcului este cea mai apropiată de a omului sau invers:) Poate că diferenţa este numai la nivel cranian deşi unii oameni au prea mult spaţiu de depozitare în cutiile din dotare:))