Toată lumea face artă iar tot ce cândva era urât şi lipsit de orice estetică, astăzi este abstract, revoluţionar, futuristic şi poartă numele de artă. Acum, tablourile se pictează cu materie fecală sau cu chiş-chiş direct de pe ţeavă, proaspăt-călduţ ca să aibă priză pe pânză sau orice alt material care, în trecut, suporta doar vopseluri şi alte uleiuri. Dacă îmi amintesc bine şi prietenul meu din copilărie poreclit Caşuba, a scris cu căcat pe peretele unei centrale termice „Sugi p..a Nebunu” şi nimeni nu l-a strigat Picasso, deşi ura lui pentru „Nebunu” a fost foarte bine proiectată. Mă mir cum de n-a venit nimeni, a doua zi, să cumpere centrala ca obiect de artă contemporană.
Şi nu se rezumă la pictură, numai! Acum, toţi sunt actori sau cântăcioşi sau amândouă la un loc, regizori, scriitori ş.a.m.d., având ca activitate extracurriculară lenea sau incapacitatea de a produce ceva de valoare. Sunt care au talent dar nu au suport şi materiale pentru a susţine şi dezvolta cele ştiute, iar unii au din plin dar n-au nimic!
Adolescenţii din vremurile prezente nu vor să-şi îndrepte privirile spre o calificare într-un anumit domeniu pentru că toţi se cred artişti, numai pentru simplul fapt că au reuşit să compună un pluguşor, o redare perfectă a melodiei „O vioară mică” sau au desenat un şotron perfect în curtea şcolii. Nimeni nu spune să nu îţi urmezi visul dar când n-ai de unde, cine să-ţi ajute? Este exact ca şi machiajul aplicat unei femei căreia îi lipseşte orice urmă de atractivitate pe care foarte greu o poţi face să arate decent, măcar. Şi se acceptă doar dacă se păstrează la nivel de amator, de ocupaţie a timpului liber.
Pentru că totul este artă şi nimic inestetic şi mulţi gândesc în acest sens, există foarte multe cazuri în care antitalentul a triumfat, susţinut de adepţii necunoscători dar consumatori ai acestui curent. Totul se reduce la consumatori pentru că ei sunt cei ce plătesc pentru rahaturile oferite şi nu se poate face nimic pentru ca ei reprezintă majoritatea şi pentru că se merge pe sistem democratic, ei sunt cei care au dreptate.(?)
Până la un punct, existenţa pseudoartei e chiar necesară ca măsură de comparaţie pentru adevărata artă. Problema e că existenţa nonartei după acel punct e cu muuult mai consistentă decât până la punct şi nu depistez vreo rezolvare reală….
Când poporu’ cere şaorma dimineaţă, prânz şi seară nu prea poţi să-i dai caviar, icre negre sau alte delicatese!
… în concluzie, lipsă de inspirţie, originalitate şi multă banalitate!