Vacanța de vară, la țară!

Stăm, în șezut, pe o bucată de tub de fântână, îngropat trei sferturi în pământul crăpat de privirile insistente ale soarelui de August și așteptăm, la plesneală, tractorul „de la vale” ce cară, de obicei, baloți de paie, mazăre și altele către CAP-ul satului. Ne agățăm, în viteză, și tragem grămezi de lucernă. Unul cade și-și rade tibia într-o potcoavă ieșită din țărna arsă de soare, se ridică și fuge mai departe, agătându-se de remorca tractorului grăbit! Tractorul se oprește și un șofer asudat coboară, clar iritat, și-ncepe să-njure fără de noimă: „Futu-vă muma-n cur di animali! Ti dau eu pi mâna lu’ tactu’…ești di-a lu’ Hamza…las’ cî știu io!”. Cu toții o luăm la fugă, care mai de care, sărind garduri în curțile vecinilor, prin grădini și pe uliță, de frică să nu ne vadă și să ne pârască.
E după doișpe și căldura ne toropește. Pe uliță se aud zăvoarele porților și voci impunătoare: „treci la culcari diavoli închelițat cî ți-oi plezni chielea curului cu bățu’ ista, di nu ti mai vez’!” Se mai aude câte un lătrat sau câte vreo cârâitoare deranjată de căldura emanată de cartonul de pe casă. Poate că nu trebuia să zboare din pătul. Mor de plictiseală și încep să număr paiele din saltea, ce-mi masează spatele ars de soare pe când la prășit. Nu cred că am adormit dar mă simt mai odihnit. Nici nu știu când a trecut timpu’. Mămaia se aude prin curte dereticând și făcând în ciudă lenii ce tronează, încă, împuțită peste sat.
Se face de șase și ulița prinde viață. La hățaș, pușlamalele de obicei caută necaz și dojană. Babele se adună, ca de obicei, la banca de lângă fântâna lu’ tanti Culina și studiază trecătorii de la „conghinat” și mai intră-n vorbă cu ei, din când în când. Tataia Matei mi-a spus că o să vină o zi când o să ia un tractor cu cisternă s-aruncăm benzină peste babe și să le dăm foc. Doamne-ajută!
Din fericire, scăp de plictiseala de la hățaș când văru’ Mugurel mă ia cu el pe ghidonul bicicletei să mergem la încărcat sifoanele. Știu că acolo mă așteaptă o sticlă de pepsi…

Anunțuri

Făr’ de griji

Porțile și ușile nu erau ferecate de teama unor invitați nepoftiți iar vecinii doar băteau la poartă, intrau și strigau „la apă, vecine” și se foloseau de fântână de parcă erau la ei în curte!
Sătenii se trezeau la patru dimineața și la cinci, cinci jumate erau pe câmp cu sapa în mână, butoaiele cu apă potabilă acoperite să nu le bată soarele, mâncarea atent pusă la umbra unui copac rătăcit pe plaiuri aglomerate de soldați strășnici de păpușoi și grâu – ferită de insistențele animalelor și gângăniilor ce-și făceau veacul prin preajma prăzii, visând la un festin fără prea multă osteneală și zăbavă din plin.
Era vremea aia când rușinea era la modă și nerușinarea se pedepsea cu o chelfăneală de ziceai c-ai mers pe jar în reluare și de la capăt.
O vreme apusă nu demult, când mămaia mă fugărea pe uliță, până la hățaș, să mă pună la somn, chiar dacă nu-mi era! La tv nu erau emisiuni cu dezbateri pe tema bunului simț pentru că bunul simț era în informația genetică transmisă urmașilor!
Oamenii se salutau chiar dacă nu se cunoșteau și un zâmbet costa la fel de mult cât o cireașă ce atârna peste gard.
Uscăciuni erau dar se curățau repede, într-o pădure unde copacii se cunoșteau între ei și împărtășeau aceleași valori pentru o pădure sănătoasă. Freamătul soluționării unor probleme putea fi descris ca fiind neconvențional dar rezultatul era cel scontat și cu mesaj pentru alți poftitori de nelegiuiri.
Copiii călăreau de la o vârstă fragedă iar singurele măsuri de protecție erau o pătură pe post de șa ș-un Doamne-ajută spus la repezeală.
Era o rușine dacă nu știai să înoți mai ales că Bârladul era în curu’ tău și cât era vara de lungă locurile de „baie” erau inundate cu copii de toate vârstele.
La vârsta de 13-14 ani ne delectam privirile curioase și flămânde, ascunși în desișuri de iarbă înaltă ce pluteau pe marginea malului ce arăta ca o pâine de vatră din care un uriaș a rupt o bucată să-și aline foamea, analizând curbe periculoase și unduiri lascive ale unor țigăncușe vesele ce își continuau jocul nestingherite de așa-zisa noastră prezență secretă. Săream în sus ca arși și aram pământul cu tălpile bătătorite și tari precum cojile de nuci când auzeam strigătul amenințător al vreunui trecător priceput de activitățile făr’ de păcat pe care le desfășuram.
Neastâmpărarea tipică copilăriei nu lipsea și prindea contur atunci când dădeam iama prin păpușoi să dăm de mâncare cailor plus provizii depozitate în căruță pentru viitoare referințe, când organizam ambuscade tractoarelor ce cărau baloți de paie sau luțărnă (lucernă)!
Era vremea aia fără griji!

Croitorul – Despre Moş Crăciun şi şosete grase

Muncitorii, obosiţi după o zi lungă de muncă, se îndreptau spre satul ce licărea voios, acoperit de o boltă de stele, sub privirile protectoare ale lunii. Porţile imense ale fabricii încheiau încă o zi de muncă printr-un zgomot violent de metal. Paznicul îşi făcu tura de control, asigurându-se că toate porţile erau închise şi se retrase într-un foişor ce se bucura de o panorama de invidiat.

In interiorul fabricii, desi luminile erau stinse şi părea că totul  era liniştit, la subsol cineva încă trebăluia de zor. Avea o comandă serioasă şi timpul nu-i era deloc prieten. Nea Matei fuse proprietarul fabricii de veşminte unde toate hainele erau croite manual, ceea ce necesita mult timp. Fuse forţat de împrejurări şi vându fabrica unor străini investitori, salvând satul de paupertate dar în acelaşi timp diminuându-i magia unui sat uitat de lume. Satul prinse un iz de oraş, cu străzile nou construite şi maşinile imense ce bătătoreau asfaltul cenuşiu şi obosit.  Nu atât de des ca în trecut, se mai întrezărea câte o şaretă, două, trase elegant de către mândri roibi şi suri, ce în mâdria lor păreau că plutesc. Hornurile caselor păstraseră magia nopţilor, fumegănd jucăuşe, parfumând aerul rece şi tare cu o melancolie a anotimpurilor trecute parcă intr-o clipită.

Să revenim la Nea Matei… era un croitor desăvârşit, cu vorbe puţine şi fapte multe, respectat dar uitat de săteni şi de timp. S-a înţeles să păstreze o cămară sărăcăciosă unde îşi făcea veacul. Dacă sunteţi curioşi la ce lucra de era atât de importat, ţin să vă anunţ că Nea Matei croia noul costum al lui Moş Crăciun. Folosea numai material deosebite şi deloc la îndemâna oamenilor de rând, precum aţă din fire de coamă de unicorn şi uneori fire de paianjen, lână de aur adusă din Colchis, piele de dragon, un ac magic făurit de însuşi Hefaistos, zeul focului şi al metalelor şi niscai bumbac din Egipt. “Hai că asta-i culmea”, ai zice tu, cititorule. Da! Pare incredibil cum de Nea Matei, cu aşa unelte, ajunse să fie sărac şi izolat de lume, însă bogăţia lui stătea în tăria cu care oamenii credeau în magie, mister şi în minuni, şi de ceva timp această credinţă se stinse şi oamenii păreau să-şi amintească să mai fie copii şi să creadă, numai în perioda sărbătorilor când încercau să fie mai buni şi să se rupă de rutina zilnică ce consta într-o  continuă cursă după nevoi materiale.

Crăciunul bătea la uşă şi Nea Matei părea că nu mai termină lucrul la costumul lui Moş Crăciun. Treaba era că Moşul avea nevoie de un costum nou în fiecare an. Făcea el ce făcea şi le zdrelea chiar dacă erau croite din cele mai bune materiale. Din spuse şi auzite, Moş Crăciun avea o misiune sisifică în noaptea de Crăciun iar timpul pentru livrarea cadourilor îi era tare limitat chiar dacă, pentru câteva ore, timpul stătea în loc şi pământul încremenea. Descoperise că lui Cronos îi plăceau cozonacii pufoşi şi cu niţel ajutor de la Moş Ene, Moşul îi acoperea cozonacii cu praf alb de somn, trimiţând-ul pe Cronos în lumea viselor. Ştiu că pare praf în ochi dar mă jur că e adevărat!

Nea Matei îşi vedea de treabă în cămara lui, când auzi un ciocănit timid la uşă.

  • Cine să fie oare la ora asta? N-am mai avut vizitatori de nici nu mai ştiu când şi azi nu-i ziua de livrare a costumului, îşi spuse el mirat.

Deschise uşa şi fuse plăcut surprins să-l vadă pe Moş Crăciun stând într-o rână, parcă, cu o pălărie pe cap şi un sacou Holland Cooper ce acoperea un pulover împletit de doamna Crăciun. Avea un aer cazual dar cu ochii ţintiţi la ceia ce urma să fie costumul lui.

  • Nu mă aşteptam la o aşa onoare, spuse Nea Matei!
  • Mă bucur să te revăd prieten drag. Cât să fie? Cinzeci şi unu de crăciunuri trecute? Poate mai mult…zâmbi Moşul.
  • Să fie, să fie… Dar cu ce-ţi pot fi de ajutor? Costumul o să fie gata, nu-ţi face griji. Îmi ia mai mult anul ăsta dar o să-l termin, zise fâstâcit Nea Matei.
  • Vreau să croieşti ceva nemaivăzut pentru doamna Crăciun. Se tot plânge de vremea de la pol şi nu-i mai intru-n voie. Are toate blănurile din lume dar tot nu-i de ajuns.
  • O să incerc, spuse Nea Matei îngrijorat.
  • Să fie gata înainte de Crăciun, spuse Moş Crăciun şi dispăru ca prin minune!

Nea Matei devenise tare îngrijorat şi muncea fără odihnă la costum în speranţa că va termina în timp util ca să poată lucra la cadoul doamnei Crăciun. Reuşi să termine costumul cu o zi înainte de livrare dar spre necazul său căzu sleit de puteri, într-un somn adânc. Toate uneltele din cămăruţă începură un tăraboi nemaiauzit, în speranţa că Nea Matei se va trezi, dar fără niciun rezultat. După un somn lung Nea Matei se trezi deranjat de un ciocănit insistent. Era asistentul lui Moş Crăciun, un explorator rătăcit la pol, salvat de Moş din ghiarele nemiloase ale frigului.

  • Răbdare, vă rog, spuse Nea Matei panicat. Văzu o pereche de şosete groase ce semănau izbitor cu şosetele de încerca să le cârpească de ceva luni bune. Erau frumos împăturite şi erau de un alb ca neaua, cu fire aurii precum beteala de pe brad în ziua de Crăciun. Nu-şi amintea să fi meşterit aşa ceva dar nu ezită în a-i împacheta şi înmâna asistentului lui Moş Crăciun, împreună cu costumul mult discutat. „Ce-o fi o fi”, îşi spuse el.

În dimineaţa de Crăciun, Nea Matei se trezi şi descoperi o cutie imensă plină cu ciurucuri de şosete iar la fundul cutiei o scrisoare de la Doamna Crăciun, pe care Nea Matei începu a o citi:

„Vă mulţumesc nespus pentru un aşa minunat cadou. Costumul Moşului pare să nu fi suferit nicio stricăciune aşa că următoarea comandă este să croieşti cât de multe şosete să ţină cald tuturor copiilor din lume. Crăciun Fericit!”

Nea Matei nu avea nici cea mai vagă idee cum de i s-au îngroşat şosetele cu aşa măiestrie dar nu dură mult până să afle că, pe când era prins în lumea viselor, şosetele de cârpit au prin viaţă alături de celelalte lucruri în cămară, în frenezia creată cu scopul de a-l trezi. Şosetele animate, roase şi  găurite fiind, le pălise o foame insaţiabilă şi începură a mânca lacom din bumbac şi din lâna aurie, până la epuizare.

Neaua se aşternu-se nepăsătoare peste sat după o ninsoare ca-n poveşti. Lumina din cămara lui Nea Matei îşi făcea loc printre crăpături. Pe scara ce ducea la subsol către cămară, şedea un tânăr ce aştepta curios…

Nidoria – Regina Apelor sau The Jellyfish-Popcorn Story

 

Nidoria trona tristă peste planeta rece!  Era singură și singura mângâiere era atingerea caldă a razelor soarelui. Își petrecea timpul privind la planeta vecină, mult mai mare decât regatul ei, și își imagina cum ar fi să exploreze imensitatea albastră.

Zilele și nopțile treceau și nimic nu se schimba, până într-o zi când soarele îi vorbi:

  • Nidoria, regatul tău adevărat nu este aici… și cu o singură suflare o ridică pe Nidoria și o purtă prin spațiu, plutind ușor.

O purtă până la ocean unde ateriză precum un fulg de nea! Îi plăcea în apă și era uimită de celelalte viețuitoare. Era tare încântată că strălucirea ce părea că o părăsise, revenise și era mult mai frumoasă! Avea, însă, o problemă…multe viețuitoare păreau că nu o puteau vedea pentru că era transparentă și lua culoarea apei și tare vroia să-i cunoască și să le vorbească despre regatul ei de pe planeta rece. Într-o zi, ca prin miracol, întâlni o creatură asemănătoare care se apropie și o salută:

  • Bine te-am găsit surată!

Nidoria rămase uluită și după ceva timp își găsi cuvintele să-i răspundă:

  • Eu sunt Nidoria…eu nu-s de aici. Dar tu cine ești? Tu ești ca mine…ești tu stăpâna acestui loc!?

Creatura zâmbi și-i răspunse:

  • Sunt doar o simplă meduză și locuiesc aici ca și tine! Se numește Atlantic și este casa noastră. Suntem mai multe! Nu ai vrea să ni te alături!? Urmează să navigăm spre o altă parte a oceanului unde este mai multă mâncare…hai vii!?

Fără să stea prea mult pe gânduri Nidoria se lăsă purtată de curenți și se minună de mulțimea de meduze ce păreau deloc surprinse de prezența ei.

  • Se pare că soarele avea dreptate, își spuse Nidoria încântată. Sunt o meduză și aici îmi este locul!

Nidoria, însă, nu știa că nu era o meduză ca oricare ci era regina tuturor apelor și avea puteri nemărginite dar despre care nu știa, încă.

Și cum pluteau în derivă, meduzele începură a se agita și împrăștia care unde apucară. Nidoria, în necunoștință de cauză își continuă călătoria. Rora, noua ei prietenă, o averiză speriată:

  • Ascunde-te! Țestoasele te vor vedea și te vor mânca.

Nidoria, părând naivă, o întrebă pe Rora:

  • Cum să ne mănânce!? Poate vor să ne cunoaștem…
  • Ascunde-te cât mai repede, spuse speriată Rora.

Căpetenia țestoaselor se opri, fulgerată parcă, și făcu o plecăciune ce o miră la culme pe Rora, care deja se vedea hrană pentru țestoase.

  • Regina mea, spuse Mo! Să ne fie cu iertare dar nu făceam decât să urmăm cursul naturii. E foarte greu să găsim de-ale gurii. Oamenii au invadat oceanul și vânează fără nicio măsură. De foame și speriați rechinii vânează în grup și ucid tot ce le stă în cale, de nevoie sau nu. Nici pe uscat nu e mai bine. Planeta moare încet și sigur iar albastrul pe care îl știm se transformă în negru pe zi ce trece.

Nidoria îl privi pe Mo, complet fâstâcit de prezența ei, și îi spuse:

  • Echilibrul trebuie restaurat! Și cu un strigăt nemaiauzit până atunci, Nidoria chemă toate viețuitoarele din ocean și de pe uscat, care, ca prin minune, apărură imediat!

Rora văzu uimită cum Nidoria crescu în dimensiune și-n strălucire și abia atunci realiză că ea este regina apelor. Se aplecă umilă și-i ceru iertare, iar Nidoria îi oferi o mângâiere și o privire blândă!

Regele văzduhurilor, vulturul Kaw și regele ținuturilor de uscat, calul Manz veniră de îndată. Adunarea marilor fruntași fusese invocată după milioane de ani și cu toții se întrebau ce o să se-ntâmple!

  • Trebuie să facem ceva! Oamenii distrug în continuu, exploatând și consumând abuziv resursele naturale pe care această planetă ni le oferă, spuse Manz revoltat. Și sper că nu e prea târziu…
  • E adevărat! Aerul a devenit insuportabil și toate păsările migrează în munți însă nu pot supraviețui pentru că nu există mâncare îndeajuns, spuse Kaw! Planeta trebuie curățată și tot ce-i construit de oameni trebuie distrus! E singura soluție…
  • Sigur trebuie să existe o altă opțiune decât potopul. Amintiri mă săgetează arătându-mi mult prea multă suferintă și nu vreau să se mai repete. O să cer sfat atotputernicului soare, spuse Nidoria vizibil îngrijorată.

Pentru a doua oară, soarele o ridică pe Nidoria, deasupra oceanului și o transformă într-o prea frumoasă prințesă, înveșmântată într-o ținută de război.

  • Te vei numi Alexandra Luna și vei lupta pentru a restaura echilibrul în lume! Noii tăi prieteni Kaw și Manz îți vor fi ochi acolo unde nu poți vedea și picioare când vei obosi. Vântul, focul, apa îti vor fi supuși! Duceți-vă și salvați planeta…

Nidoria, acum cunoscută sub numele de Alexandra Luna, călare pe Manz porni la drum sub privirile protectoare ale lui Kaw care survola deasupra ținuturilor sterpe!

Omenirea era în război și orice urmă de umanitate părea că dispăruse. Copiii nu mai aveau mame și cei ce aveau mame se purtau de parcă nu le aveau. Bunătatea sufletească și altruismul fuse înlocuite de egoism și răutate. În procesul de autodistrugere, oamenii exploatau planeta până la secare.

Alexandra, însoțită de noii săi prieteni întâlni în calea ei o fetița de patru ani cu mama ei, adăpostite într-o colibă sărăcăcioasă! Hainele purtate erau zdrelite dar curate. Încercau să se-ncălzească în jurul focului unde mama fetiței pregătea de-ale gurii!

  • Bună să vă fie inima domniță, spuse mama copilei. Trebuie să fiți obosită și flămândă! Poftiți. Luați loc! Sigur, din puținul nostru putem împărți.
  • Vă mulțumesc, doamnă, dar nu pot poposi, însă o-ntrebare aș avea…Ce nenorocire va adus pe meleagurile astea pustii?
  • Tatăl copilei mele a plecat la război acum ani buni și a trebuit să lăsăm totul în urmă. Oamenii nu mai sunt stăpâni iar lighioane din adâncuri ne conduc! Au o dorință arzândă de a distruge tot ce-i bun pe pământ și în disperare oamenii au uitat să mai fie oameni! Speranța e doar un licăr ce în curând se va stinge.

Kaw și Manz păreau nedumeriți! Chiar nu știau de cele lighioane, lucru ce îi făcu să-și schimbe părerea despre oameni!

Alexandra află că răul cel mare nu erau oamenii ci bestiile din necunoscut și armata lor de mișei. Unii oameni fură subjugați și îi serveau pe rău-făcători fără nicio speranță în Dumnezeu!Căpetenia lighioanelor era Kruptos. O corcitură de șarpe, dragon și vultur, fiul răului întemnițat în inima muntelui sfânt Athos…îngropat milioane de ani de către Treimea Marilor Fruntași din acele timpuri. Istoria se repeta…

Alexandra era înarmată cu o suliță foarte ascuțită! Sulița era prietena ei Rora, transformată, în care soarele își puse toată încrederea și puterea! Era acoperită cu o armură făurită în inima vulcanului iar prin vene îi curgea sângele strămoșilor. Oamenii pe care îi întâlnea prindeau speranță și i se alăturau!

Se anunța o bătălie cum nu se mai văzuse de ceva vreme!

La poalele muntelui se aflau tot felul de lighioane, fără stăpân, parcă! Erau dragoni cu cap de vultur, șerpi cu aripi și lei zburători. Oamenii aflați sub conducerea lui Kruptos fuse desfigurați și arătau ca niște umbre hidoase, fără de liniște, înarmate cu spini de metal, călare pe șerpi înaripați! Cerul era împânzit de vulturi ai regatului cerului iar pe pământ și-n ape cu toții o însoțeau pe Alexandra! Lupta fuse crâncenă și răul alungat! Kruptos fuse încolțit de Treime iar Alexandra îi străpunse scutul aparent impenetrabil, cu sulița-i măiastră, umplându-i trupul cu lumina cerească, ce îl făcu să se topească și să se scurgă în inima muntelui unde al său părinte era întemnițat!

Era iar pace și senin! Cu toții se bucurau iar Treimea Marilor Fruntași se retrase, fiecare în regatul său. Alexandra era din nou meduza Nidoria, dar nu orice meduză, ci regina apelor.

După bătălia dată, o nouă datină se formă! Pe când Krupros se topea înfrânt, câteva boabe de porumb căzură și se transformară în floricele de porumb. Se spune că Alexandra a gustat din floricele ca semn de bunăstare ce urma să vină. La sfârșitul iernii, copiii, însoțiți de părinții lor hrănesc meduzele cu floricele de porumb în respect pentru faptele Nidoriei!

Sfârșit

Notă: Uite așa a luat naștere Jellyfish-Popcorn 🙂

 

Tinerețe fără bătrânețe

Și o să mergem de mână prin parc, dimineața pe la 7, să prindem partea răcoroasă a zilei. O să ne așezăm pe banca unde al nostru tei tronează abuziv peste împrejurimi. Și o să ne aruncăm câte un sărut ștrengar în cinstea nopților când te prefăceai neprihănită și eu îți făceam în ciudă. Și o să fie și mai bine pentru că nu o să mă auzi trăgând beșini și nu o să-mi pese de trecători că supapa-mi de sens unic are arcul slab. Tu o să-mi vorbești despre nepoți c-ar trebui să le facem o vizită iar eu o să cad de acord cu tine, că ar trebui să mă duc la pescuit și amândoi o să ne bucurăm de aranjamentul făcut. Și o să criticăm tineretul pentru comportamentul etalat și o să-i iertăm în același timp spunând că-s tineri și neștiutori și apoi o să calculăm finanțele copiilor întrebându-ne ce fac ei cu banii în fiecare lună și sigur n-o să omitem o bârfă despre vecina de peste drum care, oricum, e o nesimțită fără de cusur.

Numai de ar fi așa!

Am 78 de ani și nici nu mai știu cum te numești…tu, femeie care alergi de colo-colo ca o muscă fără cap. Arunc o privire spre măsuța unde șade telefonul și văd o poză cu doi tineri proaspăt căsătoriți! Dacă stau bine să mă gândesc, ăla din poză sunt eu cu soția mea. Și, totuși, cine e femeia asta de trebăluiește prin casă? Să fie soția mea? Ce mă enervează că nu știu cum o cheamă…

Vine și mă trage afară din pat și mă sperii că nu știu ce are de gând și mă apăr lovind-o peste față. Ea zămbește și revine. Vorbește cu mine și nu știu ce zice. Într-un târziu cedez insistențelor și mă ridic. Un miros neplăcut îmi atrage atenția și când privesc spre pat constat că e plin de urină și materie fecală. Cine să fi făcut asta? Apoi mă trezesc la masă cu femeia asta insistentă ce încearcă să-mi bage o lingură cu cereale în gură. Mă enervez și îi dau peste mână. „Pot să mă hrănesc singur” îmi zic…dar nu pot….și mi-e foame.

Mă trezesc în fotoliu și ea se apleacă și mă sărută pe frunte. E un sentiment plăcut. Sigur ea e soția mea. Și mai primesc un sărut de la o tânără doamnă cu ai ei copii. „Sărumâna, tataie!”. Acuma știu! Ea e soția mea, fiica mea și cu nepoții.

Și apoi mă-ntreb „cine-s oamenii ăstia din jurul meu?” Știu! Ea e soția mea și o cheamă…dar pe mine cum mă cheamă!?

Cuibul

Într-o pădure îndepărtată, pe o insulă misterioasă, se aflau o vrabie măiastră și-un vrăbioi țâfnos. Se aventuraseră în căutarea unui loc unde să înceapă o nouă viață, împreună, departe de cei dragi, și așa poposiseră pe insula himeră. Văzându-se liniștite în cuibul lor, cele două zburătoare făcură loc unui ou nu mai mare decât o mărgea ce creștea pe măsură ce era cocoloșit între aripile protectoare ale mamei. Era cea mai mare creație a lor și nu scăpau din priviri nicio clipă acel ou minunat născut din dragostea lor!
Pe măsură ce oul se mărea și se pregătea a se deschide, vrabia se simțea tot mai slăbită, căzând răpusă de o durere inexplicabilă! Nu mai zbura de două săptămâni, găsindu-se infășurată în jurul oului, speriată de cele de neînțeles!
Și cum natura își urmează cursul independent de voința altora, așa apăruse și puiul de vrabie plin de viață și aducător de bucurii! Vrăbioiul tâfnos era în al nouă-lea cer, literalmente, iar vrabia-mamă își eclipsa durerea cu noile trăiri ce o înconjurau! Era un început de mult dorit de vrăbioiul mai puțin țâfnos și de vrabia măiastră…
Într-o dimineață întunecată, nu mult după apariția puiului de vrabie și pe când vrăbioiul era plecat cu treabă, mama-vrabie încercă un zbor spre a aduce acoperământ pentru cea mică ce tremura în cuibul cuprins de umezeala dimineții! Nefiind încă in putere își pierdu echilibrul și căzu precum o frunză toamna printre ramurile copacilor, rupându-și ambele aripi. Strigătele de durere spărgeau liniștea pădurii iar puiul de vrabie plângea neîncetat, speriat de cele întâmplate. În scurt timp vrăbioiul își făcu prezența, nedumerit de cele întâmplate și speriat că puiul lor cel drag a pățit ceva! După multe încercări în a o căra în zbor spre cuibul lor, vrăbioiul renunță, sleit de puteri și îngrijorat de ce avea să facă și singurul lucru era să ceară ajutor… și asta nu-i plăcea.
Doctorul pădurii era o ciocănitoare trecută prin multe și prin timp. Împreună cu asistenta sa, bufnița morocănoasă, reușiseră în a o duce la loc sigur pe vrabia nenorocită, însă departe de cuibul ei drag!
Zilele treceau greu și vrabia se agăța de orice ciripit purtat de vântul rece al iernii tardive! Era ciripitul puiului ei ce se afla în compania bunicilor veniți de peste mări și țări, la auzul pățaniei. După lungi zile, vrabia-mamă se întoarse acasă iar legătura cu puiul ei se închegă și deveni mult mai puternică. Nu putea să zboare însă își petrecea tot timpul cu puiul ei, explicându-i despre tot și toate cele știute.
Primăvara bătea la ușa cuibului iar pe marginea cuibului stăteau gata de zbor trei vrăbii, în scara mâții. Vrăbioiul țâfnos plană primul, dând rotocoale cuibului în așteptarea mamei. Vrabia-mamă era mai speriată pentru ea decât pentru cea mică…
În jurul unui copac, trei vrăbii se joacă neîncetat, prinse în zbor, ciripindu-și fericirea!

Not OK for the UK

Not ok for the ukAnul „Domnului”, 2014, pe 1 ianuarie. Românii şi bulgarii stau tensionaţi, pregătiţi,  cu vâslele însetate să spargă apele canalului. Bucăţi din malul franţuzesc se prăvălesc în apa învolburată de freamătul vânătorilor de mai-bine. Pe celălat mal, cu obosite sisteme vasculare, englezii (nu britanicii) privesc plini de ostilitate şi becisnicie cum invizibila perdea a reglementărilor, potrivnice futilităţii intenţiilor posluşanii a „proaspeţilor” îmbarcaţi UE, se năruie cu fiecare vâslă scăldată viguros. Neţărmuita euforie a straşnicilor venetici, cu uşurinţă, devansează starea extatică a sodomiţilor frontierei dintre estul şi vestul nemţesc.

Pe malul cocoşului galic, negustorii de oacheşi oferă deplasări „all inclusive”, cu livrare imediată pe Insula Himeră. Lista „all inclusive” etalează seducător promisiunea unei case de consiliu, beneficii pecuniare ce excedează în funcţie de numărul progeniturilor aferente, un loc de muncă croit chefului individual şi alte gratuităţi trecute cu notă de subsol la capitolul „Entertainment Moments”. În frenezia momentului, se promovează vădit libertate, egalitate, fraternitate, dar nu pe malul „Mânecii” ci pe cel „Englezesc”. Spre marea surprindere a băştinaşilor, oacheşii se conformează spuselor lui „Cezar Iulian”, veni, vidi, vici şi nu se dau mişcaţi. Numai românii şi vecinii lor de suferinţă îşi văd de drum.

Frustrarea pe ţărmul lui Shakespeare nu pare a fi generală, afectaţi fiind doar cei ce au gustat din exacerbatele relatări cu caracter „informaţional” despre comercianţi de carne de cal, sau proveniţi din orfelinatul Europei, bastarzii comunismului ş.a.m.d. Unii sunt chiar încântaţi, văzând în toate o oportunitate spre a continua robia imperială, sub forma legală… „Oh dear! This is not as bad as it looks! It’s quite an immense occasion to pursuit our colonial intentions, our wellbeing. They can work their asses off, whilst we live on benefits. I mean this is fair share, innit?”