Vacanța de vară, la țară!

Stăm, în șezut, pe o bucată de tub de fântână, îngropat trei sferturi în pământul crăpat de privirile insistente ale soarelui de August și așteptăm, la plesneală, tractorul „de la vale” ce cară, de obicei, baloți de paie, mazăre și altele către CAP-ul satului. Ne agățăm, în viteză, și tragem grămezi de lucernă. Unul cade și-și rade tibia într-o potcoavă ieșită din țărna arsă de soare, se ridică și fuge mai departe, agătându-se de remorca tractorului grăbit! Tractorul se oprește și un șofer asudat coboară, clar iritat, și-ncepe să-njure fără de noimă: „Futu-vă muma-n cur di animali! Ti dau eu pi mâna lu’ tactu’…ești di-a lu’ Hamza…las’ cî știu io!”. Cu toții o luăm la fugă, care mai de care, sărind garduri în curțile vecinilor, prin grădini și pe uliță, de frică să nu ne vadă și să ne pârască.
E după doișpe și căldura ne toropește. Pe uliță se aud zăvoarele porților și voci impunătoare: „treci la culcari diavoli închelițat cî ți-oi plezni chielea curului cu bățu’ ista, di nu ti mai vez’!” Se mai aude câte un lătrat sau câte vreo cârâitoare deranjată de căldura emanată de cartonul de pe casă. Poate că nu trebuia să zboare din pătul. Mor de plictiseală și încep să număr paiele din saltea, ce-mi masează spatele ars de soare pe când la prășit. Nu cred că am adormit dar mă simt mai odihnit. Nici nu știu când a trecut timpu’. Mămaia se aude prin curte dereticând și făcând în ciudă lenii ce tronează, încă, împuțită peste sat.
Se face de șase și ulița prinde viață. La hățaș, pușlamalele de obicei caută necaz și dojană. Babele se adună, ca de obicei, la banca de lângă fântâna lu’ tanti Culina și studiază trecătorii de la „conghinat” și mai intră-n vorbă cu ei, din când în când. Tataia Matei mi-a spus că o să vină o zi când o să ia un tractor cu cisternă s-aruncăm benzină peste babe și să le dăm foc. Doamne-ajută!
Din fericire, scăp de plictiseala de la hățaș când văru’ Mugurel mă ia cu el pe ghidonul bicicletei să mergem la încărcat sifoanele. Știu că acolo mă așteaptă o sticlă de pepsi…

Tinerețe fără bătrânețe

Și o să mergem de mână prin parc, dimineața pe la 7, să prindem partea răcoroasă a zilei. O să ne așezăm pe banca unde al nostru tei tronează abuziv peste împrejurimi. Și o să ne aruncăm câte un sărut ștrengar în cinstea nopților când te prefăceai neprihănită și eu îți făceam în ciudă. Și o să fie și mai bine pentru că nu o să mă auzi trăgând beșini și nu o să-mi pese de trecători că supapa-mi de sens unic are arcul slab. Tu o să-mi vorbești despre nepoți c-ar trebui să le facem o vizită iar eu o să cad de acord cu tine, că ar trebui să mă duc la pescuit și amândoi o să ne bucurăm de aranjamentul făcut. Și o să criticăm tineretul pentru comportamentul etalat și o să-i iertăm în același timp spunând că-s tineri și neștiutori și apoi o să calculăm finanțele copiilor întrebându-ne ce fac ei cu banii în fiecare lună și sigur n-o să omitem o bârfă despre vecina de peste drum care, oricum, e o nesimțită fără de cusur.

Numai de ar fi așa!

Am 78 de ani și nici nu mai știu cum te numești…tu, femeie care alergi de colo-colo ca o muscă fără cap. Arunc o privire spre măsuța unde șade telefonul și văd o poză cu doi tineri proaspăt căsătoriți! Dacă stau bine să mă gândesc, ăla din poză sunt eu cu soția mea. Și, totuși, cine e femeia asta de trebăluiește prin casă? Să fie soția mea? Ce mă enervează că nu știu cum o cheamă…

Vine și mă trage afară din pat și mă sperii că nu știu ce are de gând și mă apăr lovind-o peste față. Ea zămbește și revine. Vorbește cu mine și nu știu ce zice. Într-un târziu cedez insistențelor și mă ridic. Un miros neplăcut îmi atrage atenția și când privesc spre pat constat că e plin de urină și materie fecală. Cine să fi făcut asta? Apoi mă trezesc la masă cu femeia asta insistentă ce încearcă să-mi bage o lingură cu cereale în gură. Mă enervez și îi dau peste mână. „Pot să mă hrănesc singur” îmi zic…dar nu pot….și mi-e foame.

Mă trezesc în fotoliu și ea se apleacă și mă sărută pe frunte. E un sentiment plăcut. Sigur ea e soția mea. Și mai primesc un sărut de la o tânără doamnă cu ai ei copii. „Sărumâna, tataie!”. Acuma știu! Ea e soția mea, fiica mea și cu nepoții.

Și apoi mă-ntreb „cine-s oamenii ăstia din jurul meu?” Știu! Ea e soția mea și o cheamă…dar pe mine cum mă cheamă!?

Cuibul

Într-o pădure îndepărtată, pe o insulă misterioasă, se aflau o vrabie măiastră și-un vrăbioi țâfnos. Se aventuraseră în căutarea unui loc unde să înceapă o nouă viață, împreună, departe de cei dragi, și așa poposiseră pe insula himeră. Văzându-se liniștite în cuibul lor, cele două zburătoare făcură loc unui ou nu mai mare decât o mărgea ce creștea pe măsură ce era cocoloșit între aripile protectoare ale mamei. Era cea mai mare creație a lor și nu scăpau din priviri nicio clipă acel ou minunat născut din dragostea lor!
Pe măsură ce oul se mărea și se pregătea a se deschide, vrabia se simțea tot mai slăbită, căzând răpusă de o durere inexplicabilă! Nu mai zbura de două săptămâni, găsindu-se infășurată în jurul oului, speriată de cele de neînțeles!
Și cum natura își urmează cursul independent de voința altora, așa apăruse și puiul de vrabie plin de viață și aducător de bucurii! Vrăbioiul tâfnos era în al nouă-lea cer, literalmente, iar vrabia-mamă își eclipsa durerea cu noile trăiri ce o înconjurau! Era un început de mult dorit de vrăbioiul mai puțin țâfnos și de vrabia măiastră…
Într-o dimineață întunecată, nu mult după apariția puiului de vrabie și pe când vrăbioiul era plecat cu treabă, mama-vrabie încercă un zbor spre a aduce acoperământ pentru cea mică ce tremura în cuibul cuprins de umezeala dimineții! Nefiind încă in putere își pierdu echilibrul și căzu precum o frunză toamna printre ramurile copacilor, rupându-și ambele aripi. Strigătele de durere spărgeau liniștea pădurii iar puiul de vrabie plângea neîncetat, speriat de cele întâmplate. În scurt timp vrăbioiul își făcu prezența, nedumerit de cele întâmplate și speriat că puiul lor cel drag a pățit ceva! După multe încercări în a o căra în zbor spre cuibul lor, vrăbioiul renunță, sleit de puteri și îngrijorat de ce avea să facă și singurul lucru era să ceară ajutor… și asta nu-i plăcea.
Doctorul pădurii era o ciocănitoare trecută prin multe și prin timp. Împreună cu asistenta sa, bufnița morocănoasă, reușiseră în a o duce la loc sigur pe vrabia nenorocită, însă departe de cuibul ei drag!
Zilele treceau greu și vrabia se agăța de orice ciripit purtat de vântul rece al iernii tardive! Era ciripitul puiului ei ce se afla în compania bunicilor veniți de peste mări și țări, la auzul pățaniei. După lungi zile, vrabia-mamă se întoarse acasă iar legătura cu puiul ei se închegă și deveni mult mai puternică. Nu putea să zboare însă își petrecea tot timpul cu puiul ei, explicându-i despre tot și toate cele știute.
Primăvara bătea la ușa cuibului iar pe marginea cuibului stăteau gata de zbor trei vrăbii, în scara mâții. Vrăbioiul țâfnos plană primul, dând rotocoale cuibului în așteptarea mamei. Vrabia-mamă era mai speriată pentru ea decât pentru cea mică…
În jurul unui copac, trei vrăbii se joacă neîncetat, prinse în zbor, ciripindu-și fericirea!

Not OK for the UK

Not ok for the ukAnul „Domnului”, 2014, pe 1 ianuarie. Românii şi bulgarii stau tensionaţi, pregătiţi,  cu vâslele însetate să spargă apele canalului. Bucăţi din malul franţuzesc se prăvălesc în apa învolburată de freamătul vânătorilor de mai-bine. Pe celălat mal, cu obosite sisteme vasculare, englezii (nu britanicii) privesc plini de ostilitate şi becisnicie cum invizibila perdea a reglementărilor, potrivnice futilităţii intenţiilor posluşanii a „proaspeţilor” îmbarcaţi UE, se năruie cu fiecare vâslă scăldată viguros. Neţărmuita euforie a straşnicilor venetici, cu uşurinţă, devansează starea extatică a sodomiţilor frontierei dintre estul şi vestul nemţesc.

Pe malul cocoşului galic, negustorii de oacheşi oferă deplasări „all inclusive”, cu livrare imediată pe Insula Himeră. Lista „all inclusive” etalează seducător promisiunea unei case de consiliu, beneficii pecuniare ce excedează în funcţie de numărul progeniturilor aferente, un loc de muncă croit chefului individual şi alte gratuităţi trecute cu notă de subsol la capitolul „Entertainment Moments”. În frenezia momentului, se promovează vădit libertate, egalitate, fraternitate, dar nu pe malul „Mânecii” ci pe cel „Englezesc”. Spre marea surprindere a băştinaşilor, oacheşii se conformează spuselor lui „Cezar Iulian”, veni, vidi, vici şi nu se dau mişcaţi. Numai românii şi vecinii lor de suferinţă îşi văd de drum.

Frustrarea pe ţărmul lui Shakespeare nu pare a fi generală, afectaţi fiind doar cei ce au gustat din exacerbatele relatări cu caracter „informaţional” despre comercianţi de carne de cal, sau proveniţi din orfelinatul Europei, bastarzii comunismului ş.a.m.d. Unii sunt chiar încântaţi, văzând în toate o oportunitate spre a continua robia imperială, sub forma legală… „Oh dear! This is not as bad as it looks! It’s quite an immense occasion to pursuit our colonial intentions, our wellbeing. They can work their asses off, whilst we live on benefits. I mean this is fair share, innit?”

Hobitul

DSC03775Pentru cunoscătorii vastei moşteniri literare lăsate lumii de către acest corifeu al ficţiunii, J.R.R. Tolkien, transpunerea cinematografică a celei mai de succes cărţi pentru copii, Hobitul, poate fi cu uşurinţă considerată un triumf cu precedent. Iritativ ar fi, pentru necunoscători, prostatici fără voie, însă indiscreţi spre cunoaştere, faptul că pelicula de celuloid nu şi-a găsit finele, lăsând loc unei premergătoare aventuri. Şi, cert, mulţi dintre cei menţionaţi se vor precipita cu relatări opuse, proclamând interese pecuniare din partea producătorilor. Nimic mai adevărat, însă pentru simpatizanţi o trilogie este precum un festin de trăiri, o exaltare.

Privind traducerea pe suport video, grăbita glorificare a calităţii, pezentată anterior lansării, şi-a găsit suportul prin culoare, efecte speciale şi tempo. Au existat câteva metehne dar, per ansamblu,  s-a dovedit a fi o desfătare vizuală. Lipsită de utilitate a fost difuzarea peliculei în format 3D, nefiind nevoie,  în măsura în care calitatea video excelează pe stativ ordinar.

Filmul, sau mai degrabă Peter Jackson, a respectat buchia cărţii, faza incipientă petrecându-se în acelaşi cadru, în speţă, într-o gaura săpată în pământ. Sună puţin searbăd, însă acţiunea nu se lasa lipsită şi pe măsură ce povestea se desfăşoara scenele de agitaţie se amplifica, numărul lor întrecând detaşat numarul celor prezentate în Frăţia Inelului. Şi dacă nestăvilita dorinţă în a viziona cât mai multe scene de luptă este nutrită, scenele de amuzament, arar regăsite în Stăpânul Inelelor, se ridică la acelaşi nivel. De aici şi prezenţa, în lista actorilor cooptaţi, a lui Martin Freeman.

Momentele cu impact emoţial demne de menţionat sunt apariţia lui Elrond şi a celei mai demne din neamul elfilor, Galadriel, culminând cu intervenţia salvatoare a vulturilor guvernaţi de al lor Lord, Thorondor.

Mă rezum  şi vă doresc vizionare plăcută!

Post-ul Crăciunului

Despre Facebook

Îmi displac imaginile ce au ca îndemn mesajul „Dacă îţi iubeşti mama, dă like sau share”. Sentimentele sunt trăiri private pe care nu le împărtăşesc decât cu cei dragi.

Am aceleaşi sentimente pentru cei ce postează vorbe de duh ale unor autori. Oricine poate produce o goangă, dacă stă să analizeze ceva şi ajunge la o concluzie, pentru că cele mai multe răspunsuri la întrebările existenţiale vin din simple trăiri.

Promit solemn în faţa oricărei adunări că nu am plâns după un Iphone cum nici acel bătrân sau bătrână nu plâng dupa mâncare în timp ce ţin franzele la sub braţ.

Nu îl urăsc pe Justin Bieber pentru simplul fapt că e la modă să-l urăşti. Oricum, cred că termenul de ură este prea uşor folosit.

Mă miră existenţa unor imberbi ajunşi la o vârstă ce ar trebui să dicteze contrariul. D’alde domnu’ doctor ce trimite mesaje de genul „dacă nu distribui, o să ţi se întâmple şi ţie”

Sunt sătul de „semnat petiţii” fără nicio finalizare, de genul „salvaţi Roşia Montană”. Chiar funcţionează? Sau imagini cu copii nenorociţi a căror salvare este direct proporţionala cu numarul de like-uri primite.

Detest fanii de moment şi mă bucur că n-a mai crăpat niciun cântăreţ, actor, etc. , să se-mpută Facebook-ul de videoclipuri şi comentarii.

Cred că titlul de atoţiitor şi indisolubil, este atribuit eronat lui Chuck Norris. Cu siguranţă are mai puţine filme care să exprime o anumita duritate fizică decât Arnold, Stallone sau Bruce Willis. Lipsă de originalitate, dom’le.

Zilele de Luni ocupă ultimul loc în topul preferinţelor celor care sunt alergici la muncă şi care preferă să-şi trăiască viaţa aşa cum cred ei mai bine, însă nu toată lumea lucrează la început de săptămână.

Nu sunt de acord cu cei ce critică copilăria puştilor din ziua de azi. Eu sunt invidios, deoarece nu am avut parte de atâta diversitate cât există acum.

Nu cred în sfârşitul lumii şi nu cred ca oamenii sunt mai răi sau că e mai rau decât în trecut. E cea mai bună perioadă. De ce zic asta? Pentru că tindem să uităm condiţiile paupere din trecut, politicile de expansiune ale romanilor si a altor naţii, pofta de mai mult a mongolilor, bolile ce s-au perindat, cruzimea domnitorilor din trecut, dorinţa unei rase perfecte şi goana după aurul negru.

Îmi place să arunc o privire la ceea ce alţii postează şi îmi pare rău, uneori, că i-am acceptat în lista personală!

Mă amuză când cineva se simte de căcat şi mulţi se-ndeasă cu like-uri, ca formă de compătimire (cred ei). „Mi-a murit pisica”… like, like, like!

Cam atât!

Rău cu rău… da’ mai rău fără rău

Nu se necesită prea multă dibăcie la panoul de comandă ca să ne dăm seama că unii calcă în picioare tot ce mişcă şi desfiinţează orice urmă de moralitate cu scopul de a obţine ceea ce alţii posedă de drept şi prin majoritar consens al poporului. Şi e lesne de înţeles turnura lucrurilor în caz de izbândă. Şi n-o să fie bine! Nu pe termen lung. De ce? Simplu!

Este imposibil pentru orice minte luminată care încă face umbră bilei de pământ, să arate atâta iscusinţă cât să spele păcatele fostelor administraţii care au avut ca scop parazitarea unei ţări. Cu siguranţă nici căpitanul proaspăt debarcat nu a reuşit prea multe în situaţia în care nu a intrat cu dânsa în toate şi s-a trezit, mai degrabă, în curu’ gol în faţa unui popor potent, avid de mai bine şi sătul de mincinoşii ce s-au perindat prin boxa cu promisiuni deşarte. Şi prea rău nu a fost pe timpul cât a cârmuit căci  a fost mai bine decât la cei cu pastele sau cei părinţi  ai lui Demos şi ale Kratiei.

Acum, tare îmi este teamă că batjocora scârbelor zoioase va avea succes şi cu tonţii vom fi nimic altceva decât o glumă la care mulţi stăini vor râde când vor privi spre ofilitul buchet de flori al bătrânului continent. Şi chiar ş-aşa, tot vom fi cei mai buni şi mai demni. Noi în normalitatea noastră, plictisitoare pentru unii care cu siguranţă pot fi etichetaţi ţicniţi, lipsiţi de orice urmă de moralitate, înecaţi într-o ideologie prost înţeleasă şi întărită de prea multe libertăţi.

Spor la treabă domnilor, cu ştapilatul de sufragii.