Făr’ de griji

Porțile și ușile nu erau ferecate de teama unor invitați nepoftiți iar vecinii doar băteau la poartă, intrau și strigau „la apă, vecine” și se foloseau de fântână de parcă erau la ei în curte!
Sătenii se trezeau la patru dimineața și la cinci, cinci jumate erau pe câmp cu sapa în mână, butoaiele cu apă potabilă acoperite să nu le bată soarele, mâncarea atent pusă la umbra unui copac rătăcit pe plaiuri aglomerate de soldați strășnici de păpușoi și grâu – ferită de insistențele animalelor și gângăniilor ce-și făceau veacul prin preajma prăzii, visând la un festin fără prea multă osteneală și zăbavă din plin.
Era vremea aia când rușinea era la modă și nerușinarea se pedepsea cu o chelfăneală de ziceai c-ai mers pe jar în reluare și de la capăt.
O vreme apusă nu demult, când mămaia mă fugărea pe uliță, până la hățaș, să mă pună la somn, chiar dacă nu-mi era! La tv nu erau emisiuni cu dezbateri pe tema bunului simț pentru că bunul simț era în informația genetică transmisă urmașilor!
Oamenii se salutau chiar dacă nu se cunoșteau și un zâmbet costa la fel de mult cât o cireașă ce atârna peste gard.
Uscăciuni erau dar se curățau repede, într-o pădure unde copacii se cunoșteau între ei și împărtășeau aceleași valori pentru o pădure sănătoasă. Freamătul soluționării unor probleme putea fi descris ca fiind neconvențional dar rezultatul era cel scontat și cu mesaj pentru alți poftitori de nelegiuiri.
Copiii călăreau de la o vârstă fragedă iar singurele măsuri de protecție erau o pătură pe post de șa ș-un Doamne-ajută spus la repezeală.
Era o rușine dacă nu știai să înoți mai ales că Bârladul era în curu’ tău și cât era vara de lungă locurile de „baie” erau inundate cu copii de toate vârstele.
La vârsta de 13-14 ani ne delectam privirile curioase și flămânde, ascunși în desișuri de iarbă înaltă ce pluteau pe marginea malului ce arăta ca o pâine de vatră din care un uriaș a rupt o bucată să-și aline foamea, analizând curbe periculoase și unduiri lascive ale unor țigăncușe vesele ce își continuau jocul nestingherite de așa-zisa noastră prezență secretă. Săream în sus ca arși și aram pământul cu tălpile bătătorite și tari precum cojile de nuci când auzeam strigătul amenințător al vreunui trecător priceput de activitățile făr’ de păcat pe care le desfășuram.
Neastâmpărarea tipică copilăriei nu lipsea și prindea contur atunci când dădeam iama prin păpușoi să dăm de mâncare cailor plus provizii depozitate în căruță pentru viitoare referințe, când organizam ambuscade tractoarelor ce cărau baloți de paie sau luțărnă (lucernă)!
Era vremea aia fără griji!

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s